Am de făcut o mărturisire:
Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.
Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.
Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.
Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.
Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.
Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.
Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.
M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.
Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.
M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.
Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.
Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând
Căci te-am găsit pe tine,într-o fărâmă de pământ,
Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt
În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.
Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,
Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.